OPERA IN SECOLUL al XIX-lea





Referat la “Istoria Muzicii”, anul II, semestrul I


Diana Damsa








Opera s-a dezvoltat in Italia începând cu anul 1597 şi s-a răspândit rapid în Europa. Deşi la origini opera avea mai degrabă o formă „literară”, modalitatea de bază a intepretării fiind recitatul, textul cântat având o linie melodică slabă, aproape inexistentă, in secolul al XIX-lea devine o formă primordial melodică, piesa de rezistenţă fiind „aria” – solo lung în timpul căruia acţiunea este suspendată şi prin intermediul căruia intepretul exprimă filosofia vieţii sau deplânge cruzimea soartei. Esenţial melodice, ariile au calitatea de a opri spectacolul in loc şi sunt plasate la sfârşitul aproape fiecărei scene.


Partea recitativă a operei a fost rezervată dialogurilor, acompaniate de câteva acorduri de clavecin în părţile în care acţiunea se desfăşura lent, şi de întreaga orchestră în momente de maximă trăire emoţională.


În această perioadă aria era de tip „da capo”, construită dintr-o secţiune principală, o secţiune secundară şi apoi reluarea secţiunii principale. Partea a treia nu insista deloc pe elementele intrigii, ci era menită să pună în valoare calităţile vocale ale interpretului, devenind unul din principalele motive pentru punerea în scenă a unei opere. Interpreţii căutau să înfrumuseţeze cât mai mult această parte, ajungând la o ornamentaţie vocală atât de elaborată, încât aducea publicul în delir.


Cei mai faimoşi interpreţi erau „castraţii”, bărbaţi castraţi în copilărie pentru a-şi păstra vocea de soprană. În combinaţie cu puterea bărbatului adult, vocea de soprană devenea extrem de strălucitoare şi de flexibilă. cucerind admiraţia publicului, precum a reuşit celebrul Farinelli. Bărbaţilor soprane le-au fost distribuite rolurile cele mai importante în opera seria până în secolul XIX, când au fost înlocuiţi cu tenori. Opera seria devenise un spectacol plin de artificii, ca şi subiectele tratate. De altfel episoade din istoria antică erau tratate cu multă imaginaţie şi aveau un grad mic de plauzabilitate. Cu toate acestea, aceasta a fost forma în care opera italiană a cucerit Europa. De altfel, opera era interpretată în întregime in italiană – compozitorul german Handel şi chiar reformatori precum Gluk sau marele Mozart, au compus operă „italiană”. Francezii si-au dezvoltat o tradiţie proprie întemeiată de Jean Baptiste Lully (1632-1759), originar din Italia (numele său real fiind Giovanni Battista Lulli), care şi-a dat seama că opera trebuia să fie adaptată pe placul curţii regale franceze.


Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, opera seria a început să fie rivalizată de opera buffa, forma italiană a operei comice. Construită pentru a avea un efect dramatic şi un înţeles, această formă a operei avea ca eroi oameni obişnuiţi chiar dacă uneori personajele erau puse în situaţii dificile, trăiau sentimente reale (spre deosebire de opera seria) şi aveau vicii familiare publicului – lăcomia, vanitatea, etc. Ofeind o alternativă tradiţionalismului, opera buffa a avut o influenţă considerabilă şi în afara Ialiei.


În decursul secolului al XVIII-lea diferenţele între cele două genuri – opera seia şi opera buffa – au început să se estompeze, începând să fie admise şi în opera seria pesonaje şi scene umoristice. Ariile au devenit mai puţin dominante, accentul fiind pus pe ansamblu – grup de personaje cântând împreună, dar de multe ori exprimând puncte de vedere diferite. Toate acestea, împreună cu alte schimbări care au intervenit în forma şi conţinutul operei au facut-o mai flexibilă şi mai interesantă. La începutul anilor 1800 castraţii au început să dispară.


În ciuda tuturor realizărilor anterioare, secolul al XIX-lea a fost era de aur a operei. „Bel-cantoul” – arta de a cânta frumos – a fost o tendinţă caracteristică operei italiene din anii 1810 – 1840. Melodia şi cântul frumos contau mai mult decât povestea, libretul. Arta interpretării şi cântăreţul reprezentau elementul principal. Operele erau destinate la modul declarativ divertismentului. Publicul nu era atras atât de veridicitatea situaţiilor dramatice cât de puritatea unei voci, capabile să facă spectatorii să vibreze, accentuând de pildă notele grave, lungind mult aceeaşi notă sau ridicând foarte sus acutele, sau întrecându-se în vocalize. Italienii se dădeau în vânt după aceste isprăvi vocale cu care îi obişnuiseră castraţii, care au dominat scena lirică pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Opera de belconto era în mare măsură o operă cu formulă fixă, concepută în grabă, având la bază îndeosebi cavatina şi cabaletta. Cavatina, lentă şi lirică, avea